Da. Tata chiar a avut un jurnal... Incepem alt post personal :)Am aflat de existenta lui la sfarsitul anului trecut. Mama mi l-a dat intr-un moment in care eram certata cu tata... il avea demult, dar a hotarat ca asta ar fi momentul potrivit sa mi-l dea (app tata nici nu mai stia de existenta lui, chiar nu stiu unde l-a gasit mama :)) )...
Cand am vazut-o pe mama cu caietu acesta (vezi poza) in mana, vechi si mi-a spus ca e al lui tati am ramas socata... i l-am luat si am inceput sa citesc... sunt mai mult de o suta de pagini. E aproape o carte, o carte pe care am citit-o cu drag si cu emotie in cateva ore.
Jurnalul e de cand tatal meu avea 16-17-18 ani. L-a inceput la 16 juma si a continuat si putin dupa 18. Era adolescent. Un adolescent destul de matur pt varsta lui, liceul in Bucuresti, stand cu chirie, vara muncea pt ca ai lui nu aveau destule posibilitati (bunicii mei au fost oameni simpli, de la tara).
Nu cred ca aveti idee cat de mult m-a ajutat acest jurnal. L-am regasit pe EL. Pe tatal meu. TATAL MEU. Sunt mandra de asta, sunt mandra ca e al meu, ca a luptat sa aiba ce are acum, ca a luptat sa isi depasteasca conditia (putea sa ramana la tara, ca alti colegi de-ai lui)...
Sunt mandra de felul in care gandea. De felul lui de a simti... pt ca da... in jurnal vorbeste si de povestea de dragoste dintre el si o fata, ceva mai mica ca el. O copila care nu si-a dat seama cat de iubita si apreciata era... Tatal ei nu era de acord cu relatia, din cate am inteles... se mai intalneau, dar pe ascuns... Am fost invidioasa pe fata asta si in acelasi timp furioasa... tata a suferit mult din cauza ei... jurnalul nu se termina bine... ea o da in bara, se combina cu altul si tata iese lovit.
Il adimir pt ca a pornit de jos. Pt ca a avut o copilarie trista, pt ca tata lui fuma si bea cu toate ca avea zeci de datorii... pt ca vroia din tot sufletul sa termine macar liceu si zicea chiar ca si-ar da ani din viata pt acest lucru... spunea la un moment dat: "mie mi-a fost furata adolescenta si ingradita iubirea... la varsta mea imi lipseste voia buna, veselia. Ma preocupa ziua nesigura de maine in care voi auzi de lipsa banilor" Si sunt multe astfel de pasaje. Mult mai triste... mai dure...
El a reusit in viata. A facut si o facultate. O facultate grea, Politehnica.
Mi-a oferit o copilarie frumoasa, fara lipsuri materiale... o adolescenta linistita... chiar nu mi-a lipsit nimic. Niciodata nu m-a refuzat cand mi-am dorit ceva cu adevarat...
Si poate carapacea asta care o are de aici i se trage.. pt ca a dus o viata mult prea grea. O viata pe care nu a meritat-o...
Acum imi dau seama cat pot sa seman cu el. Avea acelasi valori pe care le am si eu acum. S-a ghidat dupa acelasi lucruri. Iubea oamenii... vroia sa ii vada fericiti.
Si eu stiu ca si el e mandru de mine, cu toate ca nu imi zice/arata. Si stiu ca in adancul sufletului se bucura de fiecare data cand ma cert cu el pt ce imi doresc, pt ca stie ca eu nu o sa renunt. Cel putin nu fara lupta :) Pt ca eu daca eram in locul copilei nu il scapam sub nicio forma... chiar daca ma certam cu lumea intreaga.
Inchei cu un paragraf...
"Ma intreaba mereu daca o iubesc. Intrebarile astea ma cam sacaie, mai ales cand sunt scrise. Spune ca s-a obisnuit atat de mult cu suferinta incat nu-i vine sa creada ca daca va mai fi o lume, nu ma suferi si acolo. Si eu sufar. Dar sunt bucuros ca totusi ma iubeste. Sunt bucuros ca cinva tine la mine, ca ma iubeste. numai pe mine. Chiar daca sufar ca ea nu-i alaturi cu mine, totusi sunt bucuros. Asta face ca suferinta sa fie mai mica. Ea totusi nu crede cu adevarat. Daca ar avea incredere in mine atunci nu mi-a pune astfel de intrebari care te plictisesc. Mie imi place ca imi scrie. Mie imi place oricum. Imi este doar iubita. Prima si as vrea sa fie singura... "Te iubesc tati! :)
